Un gând păgân în suflet de creștin
e de-ajuns ca să distrug-o lume,
căci tot ce-n soare și prin soare vine
mai pur ca lacrima se cere-n sine-a fi.
Iar dacă raza în a ei splendoare
aduce-un aer de puroaie și amar,
plăcerea voi voii s-o sufăr
sub o umbrelă cu-ntuneric
și dohan.
Se poate ca o umbră a curviei
printr-o rațiune pironită-n Cruce
să izvorască dor idei păgâne
fără-a primi calvarul pur în dar?
Și-apoi Lumina încă s-o păzească?
și totuși…
Lumina încă ne iubește!
Am cunoscut suferința fără să-mi dau seama că nu e a mea.
Noi: tu, el, ea, ei… noi toți suferim, împreună,
și totuși plângem și ne singularizăm ca fiind singurii, unicii suferinzi.
Oare ce-a simțit Divinul când s-a văzut victimizat pentru suferințele altora, acelora?
A simțit cu siguranță că suferința Lui este de fapt a noastră.
Și a mai simțit ceva… Iubire…
pentru ei, pentru, ea, pentru el, pentru tine… pentru noi.
În toată plinătatea mea sunt gol.
Sunt gol în preaplinul mândriei mele.
Sunt gol în multul de idei ce mă străbat.
Sunt gol în marea de iubire care mă-nconjoară.
Sunt gol…. fiindcă sunt în lume.
Sunt gol fiindcă m-am întâlnit cu Mine însumi.
Sunt gol fiindcă m-am făcut să sufăr.
Sunt gol fiindcă sunt doar un actor pe o scenă goală.
Sunt gol fiindcă sunt un nebun într-o lume proastă.
Sunt singurul care mă înțeleg.
Doar Eu însumi pot să acopăr acel gol….
Pot să-l acopăr doar cu MINE….
Degeaba vrei tu ca să transformi
curentul curentabil în apa chioara.
Nu te mai agita
ca un țânțar într-un capac de borcan
cu ulei.
Viața noastră se învârte
între a cunoaște deloc
și a cunoaște nimic.
Suntem proști. Chiar și proștii
care se consideră proști
sunt proști.
Tu ai totuși o scăpare…trebuie doar să o găsești.
Păcat că ea e doar o navetă cu un singur loc
și a plecat cu mine.
Adio…. dar poate mor
și mă întorc după tine
Sau poate mori…si te întorci tu…
pe orizontală!
M-aș naște într-un ochi de apă,
ca să m-oglindesc unduit în cei ce m-au compus.
Aș crește într-un colț de suflet,
ca să pot aduna convingerea modelului întreg.
Aș respira în vid,
ca să pot impregna carnalului simplitatea aerului.
Aș iubi în timp de război,
ca să pot armoniza amărăciunea sângelui cu pacea victoriei.
M-aș îmbolnăvi pe o insulă pustie,
ca să mă-mbăt de libertatea suferinței.
Dar aș muri cu tine
că să nu pierd ultima clipă ce trece cu mine.
26 Martie 2009
Sibiu
”Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă.” Matei 28, 19-20.
Cuvântul, scris sau rostit, este cea mai clară dovadă a superiorității omului față de tot ceea ce constituie lumea vie. Cuvântul poate fi cea mai distructivă armă dar și cheia spre rai. De-a lungul istoriei umanității dezvoltarea culturală și socială a omenirii a fost direct proporțională cu dezvoltarea abilităților de comunicare. Principiul de bază în dezvoltarea societății contemporane, acela că “informația înseamnă putere”, a stat la baza tuturor erelor istorice și a fost prezent în conștiința tuturor marilor personalități a omenirii.
Puterea cuvântului se conturează cel mai bine în prima carte a Sfintei Scripturi, unde revelația ne arată cum Dumnezeu a creat lumea din nimic numai prin cuvânt. Mai apoi puterea cuvântului a fost desăvârșită, în om, prin Însuși Cuvântul întrupa, Iisus Hristos. Aceasta a fost arma Divinității împotriva omului căzut; cuvântul și iubirea.
Despre importanța cuvântului și puterea lui au vorbit mulți. De la filosofii novice ai antichității până la platonicii închinători la λόγος, de la stoicii puternicei Rome până la nihiliștii creatori de modernism, cuvântul a fost sfântul graal și piatra filosofală a gândirii umane. Jocuri de cuvinte, sofisme, maxime, binecuvântări, blesteme, nume și poezie, toate se folosesc de aceiași putere a cuvântului și sunt părți ale aceluiași atribut Dumnezeiesc: Cuvântul.
Legătura dintre predică, cuvânt și credință nu este una oarecare. Urmărind logic etapele asimilării informației putem simplu observa că orice mesaj este receptat și acceptat datorită acestor trei elemente: cuvânt, predică, credință. Astfel predica, prin definiția ei științifică desemnează acțiunea de răspândi, a propaga idei, concepții; de a cuvânta. Credința, pe de altă parte, este convingerea, încredințarea, siguranța cu privire la o acțiune lucru sau persoană. Acum făcând un exercițiu mintal să ne imaginăm o situație de comunicare între două persoane. Una își va propaga ideile sau concepțiile referitoare la un lucru sau acțiune în baza unei convingeri sau pentru încredințarea și siguranța sa, iar cealaltă va primii ideea transmisă în baza aceleiași convingeri sau o va respinge în baza unei convingeri contrare. Acest circuit comunicativ mai are nevoie de încă un element absolut vital pentru a funcționa și anume disponibilitatea, care constituie o dovadă a maturității interlocutorilor.
Totuși referindu-ne strict la interpretarea creștină a predicii și a credinței, predica constituie modul de a transmite adevărurile de credință revelate de Mântuitorul Hristos tuturor oamenilor de pretutindeni și din toate timpurile, pentru întărirea credinței. Porunca Mântuitorului dată Apostolilor înainte de Înălțare a fost cânt se poate de clară (v. Mt.28, 19-20). Învățați, botezați, păziți poruncile, toate împreuna cu El până la sfârșitul veacurilor.
Propovăduirea credinței creștine este cel mai greu dar și cel mai frumos lucru din lume. Este cel mai greu deoarece de capacitatea predicatorului depinde salvarea celor care îl ascultă, iar predica fără argumentul credinței prin fapte este doar demagogie demonică. Frumusețea predicii constă în primul rând în adevărurile evangheliilor care sunt la îndemâna predicatorului. Încă odată Dumnezeu ne-a dat credit, ca și lui Adam în rai când l-a lăsat să pună nume animalelor după felul lor, să ne folosim de rațiunile divine. Acest lucru nu este de neglijat și nici de cum de batjocorit. Orice cuvânt spus în numele lui Hristos atrage după sine o responsabilitate de viață sau moarte veșnică. Predica este un examen atât pentru predicator cât și pentru cei care ascultă. Dacă predicatorul este responsabil cu viața de cele mărturisite cel care primește mesajul devine responsabil de asimilarea și înfăptuirea celor primite. Referitor la responsabilitatea celor cărora li se predică ne putem aminti de pericopa evanghelică de la Luca, cap. 10, unde Mântuitorul își trimite cei 72 de ucenici la propovăduire prin cetățile Iudeii cu precizarea clară ca în cetățile în care ei nu vor fi primiți să-și scuture și praful de pe picioare “că mai ușor va fi Sodomei în ziua aceia decât cetății aceleia.” (Lc. 10, 12)
Pentru predicatorul creștin exemplul suprem este Hristos. El este măsura bărbatului desăvârșit. Este practic imposibil de egalat pentru un om calitatea cuvântului lui Dumnezeu, și nu din cauza unui mesaj de nepătruns cu mintea sau a unui stil imposibil de analizat, ci din cauza armoniei între cuvântul rostit și cuvântul trăit. Dacă Mântuitorul a învățat despre blândețe, El a fost mai întâi blând. Dacă a învățat despre iubire, El a dat dovadă de iubire totală. Toată ființa Lui era armonios formată în jurul principiilor transmise oamenilor și ucenicilor. Acesta este exemplul pe care orice predicator trebuie să-l aibă în față.
Ca să răspundem la provocare afirmație care spune ca predica este maturitatea credinței trebuie să înțelegem ce este credința și care este măsura maturității credinței.
”Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute.” (Evr. 11,1) Această definiție ne răspunde la ambele întrebări. Ne spune și ce este credința, și anume încredințarea în Învierea lui Hristos, și dovedirea Împărăției cerurilor, și ne marchează și măsura maturității credinței, și anume împlinirea celor nădăjduite și părtășia cu cele nevăzute; într-un cuvânt mântuirea. Acum dacă luam mântuirea ca fiind punctul de maturitate a credinței cum vom putea integra predica în acest proces? Care este putința noastră ca oameni păcătoși fără măsura clară a sfințeniei noastre să ne aventurăm în predică? Putem să afirmăm cu convingere că suntem deplin credincioși în Hristos când nu suntem siguri și ne înfricoșăm de misterul următorului ceas din viața noastră? Dacă predica este dovada maturității credinței atunci nici unul nu ne putem numii predicatori. Ne vom putea “mândrii” cu acest apelativ doar atunci când vom sta de-a dreapta Tatălui și-l vom lăuda. Atunci doar în comuniunea dragostei depline cu Hristos putem fi siguri de maturitatea credinței noastre pentru că se materializează în iubire care împărtășită, dă naștere predicii. Acest lucru ne-a transmis Hristos prin cuvânt cât a călcat cu piciorul Iudeea și Galileea. Iubirea pe care El o avea deplin cu fiecare dintre cei dinainte de El și cu toți cei care vor venii după El. Aceasta le-a poruncit Apostolilor să facă. Să le transmită și să le arate oamenilor ce a făcut Dumnezeu prin iubire pentru ei. Să le propovăduiască esența credinței care este Hristos.
Astfel dacă predica Îl transpune real pe Hristos în sufletele oamenilor atunci ea este o dovadă a maturității credinței celui de la care pornește cuvântul, de la Hristos. Termenul theologos îl desemnează nu atât pe cel care a ajuns la o înțelepciune supraomenească, ci pe cel care s-a făcut pe sine, prin mijloacele harice din biserică, “vas ales a lui Hristos”. Sfinții Apostoli propovăduiau “cuprinși fiind de Duhul Sfânt”. Doar așa se poate propovădui. Doar așa se poate predica. Maturitatea credinței se măsoară în acest sens, spre Hristos prin Duhul Sfânt.
Concluzia generală pe care trebuie să o desprindem din afirmația că “predica este maturitatea credinței” este aceea că atât predica cât și credința pornește și se concretizează în Hristos. Relația personală predicator-Hristos dă predicii maturitatea de a transforma inimile oamenilor în izvoare de credință. Ce se întâmplă oare cu cei care profanizează predica asumându-și sursa? Putem să ne amintim de momentul pe care îl surprinde Sfântul Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor cap. 19 vers. 13-16:
”Şi au încercat unii dintre iudeii care cutreierau lumea, scoţând demoni, să cheme peste cei ce aveau duhuri rele, numele Domnului Iisus, zicând: Vă jur pe Iisus, pe Care-l propovăduieşte Pavel! Iar cei care făceau aceasta erau cei şapte fii ai unuia Scheva, arhiereu iudeu. Şi răspunzând, duhul cel rău le-a zis: Pe Iisus Îl cunosc şi îl ştiu şi pe Pavel, dar voi cine sunteţi? Şi sărind asupra lor omul în care era duhul cel rău şi biruindu-i, s-a întărâtat asupra lor, încât ei au fugit goi şi răniţi din casa aceea.”
Ecranizarea lui Steven Spielberg a romanului “Schindler Ark” scrisă de Thomas Keneally, inspirat după fapte reale, a produs în rândul cineaștilor un sentiment general de milă și respect pentru cei care au suferit de pe urma holocaustului și un sentiment de cinstire pentru cei care și-au sacrificat viața ca să salveze câteva vieți a celor condamnați la moarte doar pentru ca nu erau ceea ce ar fi dorit alții să fie.
Acțiunea peliculei se desfășoară în Polonia, în perioada celui de al II-lea război mondial. În două săptămâni armata poloneză a fost înfrântă de raidul german care a ocupat jumătate din teritoriul polonez, cealaltă jumătate fiind ocupată de sovietici. Urmând politica rasială și naționalistă nazistă întreaga populație evreiasca ce locuia pe teritoriul german al Poloniei a fost deportată în orașele mari ale țării. Astfel între 1939 și 1940 erau deportați zilnic în Cracovia peste 10.000 de evrei. Cu averile confiscate, închiși în ghetouri și epurați constant, sorta evreilor era pecetluita spre dispariție.
În aceste circumstanțe apare Oskar Schindler, un industrialism ceh, stabilit în Polonia, membru al partidului nazist care cunoscând priceperea evreilor în afaceri și comerț, pune pe picioare o fabrică de oale și tigăi, cu ajutorul banilor unor investitori evrei. Premisele și reușita acestei afaceri erau foarte bine ancorate în realitatea socială a războiului de care Schindler a reușit în prima fază să profite din plin. Evreii aveau banii necesari dar nu aveau libertatea să îi folosească, iar Schindler avea influența și libertatea. În schimbul banilor Schindler le oferă evreilor un strop de libertate. Prin intermediul unui contabil evreu foarte priceput numit Ysak Stern, care îi și recrutează forța de muncă din rândurile intelectualilor evrei, Oskar Schindler stabilește nenumarate legături cu influenți generali ai armatei de ocupație nazistă, relații care îl vor ajuta mai tarziu să scape din situații critice.
Desfințarea ghetourilor și mutarea evriilor în lagare de muncă îl pune pe Schindler în posibilitatea întreruperi producției și implicit a pierderii evreilor de care depindea succesul său în afaceri, însă reușeste să mențină aceași ordine a lucrurilor.
Iminenta înfrângere a armatei germane de către Forțele Aliate face ca politica față de evrei să se schimbe radical. Sunt deportați cu toții din lagare de muncă în lagare de exterminare unde sunt gazați și incinerați aproape 4 milioane de evrei. Doua trenuri însă nu iau drumul morții ci pe cel al supraviețuirii. Schindler cumpară apropape 1200 de evrei, barbați, femei și copii, pentru noua lui fabrică de arament din Cehoslovacia. În cele 7 luni cât această fabrică a funcționat ea a fost un model de non-producție. Oskar Schindler a cheltuit milioane de mărci pentru întreținerea personalului și mituirea oficialităților. Sfărșitul razboiului îl gaseste pe Schindler fara nici un ban, dar cu 1200 de suflete care au scapat de oroarea holocaustului. Finalul este unul cutremurător când, în fața a 1200 de evrei salvați Schindler are procese de conștiința datorita faptului că nu a salvat mai mulți oameni, că a cheltuit mulți bani fără nici un scop.
Urmărind aceste fapte ne putem pune o gramada de întrebari. Care au fost motivațiile faptelor sale? Ce l-a determibat să își riște viața pentru niște oameni vanați? Ce repercusiuni are în istorie faptele sale și în viața sa personală?
Urmărind stric faptele, Oskar Schindler a salvat 1200 de persoane. Astăzi există în Polonia 4000 urmași ai supraviețuitorilor holocaustului, dar sunt peste 6000 de descendenți ai evreilor lui Schindler.
În societatea zilelor noastre viața omului este ocrotită prin lege. Nu există state în care ucigașii să fie rasplatiți sau macar tolerați. Totuși urmarind contextul istoric al celui de al II-lea război mondial, circumstanțele erau altele. Legea raselor, manifestată în cadrul statelor de tip nazist-fascist indreptațea și chiar încuraja exterminarea celor din rase inferioare. Evreii, țiganii, persoanele bolnave sau cu handicap erau considerate erori ale societații și trebuiau exterminate. Problema era modalitatea prin care ecesata idee era raspandita.
Conștiința celor care erau insărcinați cu exterminarea ar fi trebuit ori sa fie laxă, căci eltfel remușcarea crimelor i-ar fi oprit să mai producă altele. Este practic imposibil să te naști cu o conștiință laxă. Legea morală este prezentă în toți oamenii și este funcțională spre a discerne binele de rău. Cu toate acestea conștiința poate fi pervertită. Poate fi influențată sau perceapă raul ca un bine și invers, sau poate fi adormită. Dar ce e cel mai important e că nu poate fi distrusă. Ea rămâne în om cu posibilitatea vindecării sau trezirii.
Oskar Schindler nu a pornit de la început cu dorința de a salva cat mai mulți evrei. El a intuit parcursul lucrurilor din viitorul apropiat și a profitat de circumstanțele războiului. Timp de 3 ani cât a funcționat fabrica lui de oale și tigăi din Cracovia Schindler s-a unplut de bani și de putere. Devenise unul dintre cei mai influenți industrialiști din Polonia, iar în momentul când este dat ordinul de exterminare a evreilor el avea destui bani încât sa traiască bine pentru tot restul vieții. Totuși nu a renunțat. Ceea ce a început ca o afacere cu evrei s-a terminat într-o afacere pentru evrei.
A folosit mijloace nu tocmai ortodoxe pentru a face ceea ce conștiința lui îi spunea că e bine. A mințit, a dat mită, le-a oferit comandanților germani adevarate orgii, numai ca să își păstreze oamenii în viață. Mijloacele prin care salvează viața sunt în contradicție cu normele morale, și totuși ele au o finalitate profund morala.
De remarcat la acest personaj este puterea de dedublare. Duplicitatea este principala armă cu care Schindler se apară și își ascunde intențiile. Cu toate că relațiile lui cu ofițerii naziști erau dintre cele mai bune, aceștia nu au ezitat să îl condamne la cateva zile de detenție în momentul în care a sarutat o fata evreică. Cu toate ca ei nu aveau aceea conștiință morala naturala, dețineau totuși o conștiință a datoriei. A datoriei de a promova legea superioritații rasei ariane.
Revenind la dedublarea lui Schindler, aceasta nu i-a afectat nici un moment conștiința. Cu toate că toți muncitorii lui știau ca el vrea să îi salveze lui nu ii placea să fie tratat ca și un salvator. “La fabrica lui Schindler este raiul”. Această concepție circula prin ghetoul din Cracovia.
Schindler nu era un om religios, conștiinta religioasă nu a avut un rol hotarator în deciziile pe care le-a luat, și cu toate acestea ea nu era lipsită din judecata lui. Dacă conștiința religioasă nu a fost aceea care i-a “dictat” ce să facă, atunci de ce conștiința morala este diferita de a celorlati naziști. Diferența consta in modul de formare a conștiinței morale.
Formarea conștiinței morale ea este strans legata cu etapele psihogenetice ale dezvoltării omului, din momentul concepţiei sale. Noile cercetări în acest domeniu au scos în evidenţă faptul că încă din perioada prenatală putem vorbi de un început de organizare psihică la copilul ce trebuie să se nască. Acest psihism prenatal reprezintă “temeiul de neşters în care se vor insera toate impresiile ulterioare” pe care fiecare om le va primi din mediul său existenţial. Întrucât primul mediu existenţial al omului este pântecul matern, influenţele prenatale pe care el le primeşte prin intermediul mamei sunt determinante pentru întreaga viaţă. Cercetătorii în domeniu consideră că aceste influenţe sunt atât de ordin fizic, cât şi de ordin spiritual.
De aceea, pe parcursul celor nouă luni de sarcină, starea de suflet a mamei trebuie să fie foarte bună, iar momentele sale de meditaţie să fie pătrunse de gândurile cele mai frumoase, mai nobile şi mai înălţătoare, pentru a transmite aceleaşi gânduri şi viitorului său copil. De asemenea, mediul în care se află viitoarea mamă nu este indiferent. Dacă ea este neliniştită, surmenată, rău tratată, aceste lucruri vor influenţa negativ sănătatea viitorului copil. Cercetările în domeniul psihanalizei au ajuns la concluzia că stările de vomă care însoţesc de obicei o sarcină, sunt cauzate de aceste stări de nelinişte şi tensiune interioară ale viitoarei mame. De aceea, adevărata atmosferă în care se conturează nucleul conştiinţei morale, chiar înainte de naştere, este cea a iubirii, a iubirii jertfitoare pentru altul şi nu a iubirii egoiste de sine. Dacă nu există această atmosferă, se pot transmite, pe cale ereditară, foarte multe dispoziţii morale regretabile, cum ar fi: agresivitatea, insensibilitatea, lipsa de voinţă etc. Evident că aceste dispoziţii pot fi corectate sau diminuate prin educaţie, însă dacă aceasta lipseşte, cu siguranţă că ele se vor amplifica mereu în viaţa celor care se nasc cu ele. Şi în Sfânta Scriptură descoperim această relaţie dintre păcatele sau greşelile săvârşite de părinţi şi consecinţele lor, pe calea transmiterii ereditare, asupra vieţii urmaşilor (Ieşirea 20,5,6). Profetul Iezechiel (cap. 18) precizează totuşi că aceste consecinţe nu sunt ca un destin etern şi implacabil, ci ele pot fi depăşite de cel care trăieşte după dreptate, iar “sufletul care va greşi va muri” (Iezechiel 18,4).
Deci fiecare copil care se naşte în această lume poartă anumite tare ereditare, însă familia, în primul rând, şi apoi şcoala, biserica şi societatea în ansamblul său, trebuie să-l ajute să le depăşească pentru a-şi putea forma conştiinţa sa morală, care este de fapt în strânsă legătură cu formarea conştiinţei religioase. Se ştie că influenţele primite în primele luni ale vieţii se întipăresc într-o manieră specifică în memorie încât ele pot să se constituie într-o a doua natură, la fel de puternică precum trăsăturile ereditare. Mulţi consideră că pot să vorbească oricum şi orice înaintea unui copil mic sub pretextul că el nu înţelege. Într-adevăr, el nu înţelege sensul şi semnificaţia cuvintelor pentru că nu s-au dezvoltat în el elementele gândirii logice, însă cuvintele şi atitudinile se întipăresc în memoria sa şi, chiar uitate în aparenţă, ele vor antrena consecinţe mai târziu, când el va avea experienţa şi limbajul necesar înţelegerii.
În acest sens, urmarind ororile armatei naziste asupra evreilor, fără excepție, copii și adulți, cu siguranță putem afirma că aceștia au fost influențați în formarea conștiinței, chiar dacă nu înțelegeau exact semnificația acelor acte. Dacă toata acestă teroare nu putea avea decât un efect negativ asupra copiilor evrei, fapta de salvare și intențiile protective ale lui Oskar Schinler, nu au rămas fără ecou în frageda conștiiță a copiilor de evrei, care dovadă că nu l-au uitat în finalul filmului ca semn de omagiu și respect îi asează câte o piatra pe mormânt.
Repercusiunea faptelor lui Oskar Schindler, raportate la condițiile sociale ale unui razboi mondial guvernat de antisemitism și naționalism dus la extremă, nu e deloc de neglijat. Chiar dacă în deceniile imediat următoare faptele lui nu au avut chiar efectul meritat, în timp lumea contemporana, guvernată de alte legi sociale și morale, încearcă să readucă în lumină aceste valori semnificative pentru acele vremuri și semnificative și pentru noi.
Motivația faptelor lui Schindler a fost una una invers proporționala cu ideologia nazista, iar circumstanțele deși au fost nefavorabile au dus la un final cât se poate de fericit. Mesajul final al filmului gravat de evreii salvați pe inelul dăruit salvatorului este un elogiu adus tuturor celor care și- au facut s-au își vor face în decursul istoriei datoria de om “Cine salvează o viață salvează întreaga omenire” – Tora.
”Spaima nu este altceva fără numai lepădarea oricarui ajutor care-ți vine de la dreapta judecată”
Frica (), alături de toate stările sufletului care decurg din aceasta, teama, angoasa, groaza, spaima, apar în scrierile Sfinților părinți ca patimi. Patimi care îl îndepărtează pe om de țelul lui suprem, mântuirea și totodată de Dumnezeu. Frica este definită de dicționar ca fiind o stare de neliniște și tulburare provocată de un pericol real imaginar. În acest sens frica sau teama poate fii definită ca o patimă, ca un sentiment potrivnic ideii de pace în care creștinul trebuie să se gaseasacă.
Cu toate acestea Sfinții Părinți ai Biserici nu definesc frica exclusiv și categoric ca fiind o patima a sufletului. Sfântul Clement Alexandrinul spune că “Dacă frica este o patimă, după cum vor unii, apoi nu orice frică este patimă”. În acest sens trebuie să urmarim aceste doua aspecte ale fricii, când firca este patimă și când frica poate din calitatea de virtute să ne ajute la îndumnezeire.
Sfântul Maxim Mărturisitorul susține că “Frica după fire este o putere ce susține existența prin ferire”. În acest sens putem spune că frica este o reacție firească a omului în fața pericolelor iminete. Necesitatea acestei senzații vine din faptul că după căderea în păcatul neascultări natura a devenit ostilă omului. Acesta a devenit un neadaptat, o ființă lipsită de apărare, obligată să supraviețuiască, paradoxal, într-un mediu creat special pentru ca el, omul, să trăiască veșnic fară teamă.
Legătura strânsă pe care omul a realizat-o cu viața sa a apărut odată cu pericolul pierderii acesteia. Călcarea porunci Divine a atras moartea. Odată cu pericolul iminet al morții a apărut și frica. Deși putem spune că teama aceasta are ca și cauză un păcat, ea este firească și corespunde instinctului de conservare. Sfântul Ioan Damaschin concluzionează acest aspect al temerii spunând că “… această teamă, frică şi agonie aparţin afectelor naturale şi neprihănite; ele nu sunt supuse păcatului.”
După cadere nu numai frica de moarte a apărut în existența omului ci și frica de Dumnezeu, frica de pedepsa dumnezeiască și frica de a nu fii desparțit de Dumnezeu. Prima reacție a lui Adam la întalnirea cu Dumnezeu după cădere a fost una dictată de teamă “Am auzit glasul Tău în rai și m-am temut, căci sunt gol, și m-am ascuns”. Din momentul în care legatura de iubire care exista între Creator si creatura Sa a disparut, a apărut și frica. Iubirea care guverna relația dintre Dumnezeu și Adam a fost pervertită, lucru care l-a golit pe Adam de îndrazneala unui cuget curat. Prima temere a omului nu a fost aceea că datorită pacatului el își poate pierde viața biologică, ci a fost aceea a pierderii vieții în Dumnezeu, a goliciuni.
În Hristos omul duhovnicesc nu mai are acesta frică de moarte a trupului. Aceasta separa sufletul și trupul numai pentru un timp. Moartea sufletului, aceea care îl îndepartează pe om de Dumnezeu, constituie o frică reală. Tocmai acesta temere de Dumnezeu, temere de a nu-l pierde pe Dumnezeu îl face pe om sa nu mai greșească. Hristos le-a spus apostolilor când i-a trimis l-a propovăduiere: “Nu vă temeți de cei care ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă, temețivă de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheenă.” Lupta cu patimile si cu diavolul care: “umblă, răcnid ca un leu, căutând pe cine să înghită” îl înalță pe creștin spre comuniunea cu Dumnezeu. Frica de Dumnezeu presupune respect și iubire. Frica de a nu greși și de a nu-I înșela iubirea. Frica de a nu pierde dialogul dintre noi și Logos. Frica de a nu rupe legatura cu Biserica. Frica de moartea sufletului. Aceaste aspecte fac din teamă o virtute pe care Adam a avut-o în starea sa primordială.
Al doilea aspect al frici pe care Sfinții Părinți îl conturează este acela al fricii ca patimă. Izvorul aceste patimi este tocmai pacatul stramoșesc și vizează în primul rând frica de moartea, însă nu de moartea în Dumnezeu ci de moartea lumeasca, materială. Sfântul Ioan Damaschin dă o definiție a frici ca patimă și numește câteva cauze a transformării fricii în patimă: “Este apoi o teamă care constă din trădarea gândurilor, din necredinţa şi din neştiinţa ceasului morţii, ca atunci când ne speriem în timpul nopţii când se produce vreun zgomot. Această teamă este contra firii şi o definim astfel : frica contra firii este teama provocată în noi pe neaşteptate.”
Pericolul iminent al sfârșitului material al existenței omenesti l-a preocupat pe om dintotdeauna. Acțiunile sale imediat după cadere au fost mânate de instinctul de supraviețuire. Eforturile de a prelungi viața trupului care a devenit stricăcios și neputincios izvorăsc din frica necunoscutului, din frica de moarte. După cădere spectrul spiritual al omului s-a redus foarte mult. Modalitatea cea mai la indemână de a explora lumea au ramas simțurile trupului. Modul de diferențiere a ceea ce este bun pentru el sau rău din aceasta lume pervertită a fost plăcerea. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că tocmai această lipsă de plăcere sau potențiala lipsă a plăcerii a izvorât în om frica omului de a nu pierde un lucru din lumea sensibilă, care i-ar produce o anumită desfătare. Efectele acestui sentiment al pierderii, trece din sufletul omului și în trup, producând o stare de rău: “Uneori se înfricoșează mai întâi sufletul, alteori trupul, și de la el trece și la celalat”
Teama ca patimă, ascunde, în oricare dintre situaţii, alipirea de lumea aceasta de bunurile din ea si de desfătarea simţuală dintre ele şi iubirea de aici, căci omul căzut crede că viaţa aceasta i-a fost dată să se bucure de toate plăcerile. Incertitudinea zilei de mâine, pofta de viața și setea de plăcere îl fac pe om sa se teama de momentul despărțirii de cele materiale. În loc să se teamă de ceea ce i-ar putea cauza pierderea ființei și existenței în duh, omul se teme de tot ce-i primejduiește existența turupească și desfătările pe care le poate culege din ea.
Teama de moartea trupească nu trebuie privită exclusiv ca pe un pacat, sau o patimă. Mantuirea se realizează în trup, iar moartea trupului ne duce direct la judecată unde nu mai putem face nimic. Într-o anumită masură teama de moartea lumească este firească, însă problema apare atunci când frica de moarte nu se armonizează cu frica de Dumnezeu. Aceste două atitudini trebuie să urmărească același țel. Cresținul care se teme de Dumnezeu nu își va trăii viața lumească cautând doar desfatarea trupului. Cel care v-a ajunge să conștientizeze menirea lui ca om, și care v-a ajunge să se teamă de păcat ca nu cumva să înșele iubirea față de Hristos, va reuși să se vindece și de frica de moarte. Pildă în acest sens sunt martirii care au înfruntat moartea, și încă o moarte dintre cele mai crude, cu un curaj extraordinar, curaj izvorât tocmai din acestă frică de Dumnezeu. Martirii erau plini de iubire, erau plini de Hristos, și de aceea se afișau cu un curaj nebun în fața morții. Nu puteau pierde nimic, în afara de trup, dar nici acela numai pentru un timp. Adam s-a ascuns după ce a încălcat porunca. S-a ascuns pentru că”… m-am temut, căci sunt gol”. Martiri au ieșit în față, findcă erau plini de toată iubirea Duhului, și o singură temere aveau. Aceea de a nu-L supăra pe Hristos, de a nu-L dezamagi, și această temere, de obicei este cauzată tot de iubirea lui Hristos.
Goliciunea de care Adam a devenit conștient în după cădere, este considerată de Sfinții Părinți ca fiind o boală. O boală care în indepărtează pe om de Dumnezeu și care generează în om numeroase tulburări. Frica de a nu pierde ceva din bunurile acestei lumi, îl înstrăinează pe om de Dumnezeu, adică de sine însuși, și îl îndreaptă spre relitatea sensibilă care devine pentu acesta absolută. Toate acestea după cum se vede sunt urmarile nefaste ale păcatului strămoșesc, care deși în Hristos este anihilat urmările lui rămân, depinzând de fiecare în parte să le învingem.
De ce această temere față moartea materială îl îndepărtează pe Dumnezeu din viața noastră? Cum frica de a pierde plăcerile lumii înăbușe harul din om?
Sfinții Părinți pun acestea pe seama faptului că omul din mandrie și cuprins de temerea de lumea viitoare se ancorează în plăcerile lumii, și pe langă faptul că nu Îl mai are pe Dumnezeu ca etalon al supraviețuirii, Îi neagă Acestuia și calitatea de Proniator, de protector al lumii. În acest sens Hristos ne spune: “Deci nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; știe Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă.”
Creștinul trebuie să pună înaintea vieții sale și a tuturor acțiunilor sale pe Dumnezeu, nu propriile sale puteri, pentru că nici acestea nu sunt de la el ci sunt tot de la Dumnezeu ca dar. O pilda spune că “Un Bătrân a fost întrebat de un frate: De ce mă tem când sunt în pustie? Și i-a răspuns Bătrânul: Pentru că te crezi singur și nu vezi că Dumnezeu este cu tine.” Acestă singurătate este tot un efect al egocentrismului, al filaftiei. Omul în mândria lui nu mai are novie de viață socială, sau are senzația ca nu mai are nevoie. Valorile lui se transferă din plan spiritual în plan material. Mantuitorul ne atenționează: “Nu vă adunați comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură. Ci adunați-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă și nu le fură. Căci unde este comoara ta acolo va fi și inima ta.” Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune ca: “omul nu trebuie să se teamă decât de pierderea darurilor dumnezeiești.” Privind la sensul temerii omului aceasta apare ca fiind irațională. Omul nu poate să impiedice nimic din ce i se poate întampla. Grija și frica nu iși au rostul în viața unui creștin care își are credința în Hristos și în Înviere. Sfântul Ioan Damaschin subliniază faptul că grija zilei de maine nu iși are rostul și fundamentul în Hristos, iar cel care vrea să gasească liniștea sufletului său trebuie să se încreadă în Pronia divină.
Caracterul patologic al fricii se arată și în partea de imaginație. Omul deformează realitate și își imaginează pericole ce par exagerat de mari, pericole care nu sunt iminente, însă pe care le poate atrage asupra sa tocmai datorata slabiciunii pe care i-o induce frica. Sfântul Ioan Scăraru spune în acest sens definind acest aspect al temeri: “Frica lașă este o primejdie mai înainte de frică; …. este o simțire plină de tremurare a inimii, clătinată și speriată de nenorociri îndoielnice. Frica lașă este lipsa încredințării.” Acestă frică, izvorâtă din imaginație, frică nefondată pe temeiul unei gandiri obiective și a unui cuget si a unei conștiințe curate, este un prim pas spre delir, spre angoasă și depresie.
Frica lașă sau lașitatea apare în învățătura Bisericii ca fiind o boală îzvorâtă tot din acesta lipsă de credință și frică în Dumnezeu. Dacă temerea pierderii plăcerilor lumești, a lumii îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, lașitatea sau neîndrăzneala îi slabește omului sufletul, îi omoară nădejdea, și îl lasă pradă usoara diavolului. Hristos ne-a spus: “În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea.”
Acestă imitare a lui Hristos este necesară cu atât mai mult cu cât El de aceea a venit în lume, ca luând chip omenesc să restaureze în acesta Chipul lui Dumnezeu cel cazut. Cu toate acestea nouă ne rămâne sarcina de a reliza asemănarea cu Dumnezeu, cu modelul nostru Hristos. Lașitatea nu ne lasă să ne relizăm datoria. Acestă temere lașă omoară după cum am spus si mai sus credința si nădejdea. Ne întunecă mintea cu imagini false izvorâte din imaginație și Îl îndepărtează pe Dumnezeu. Această stare se învinge tot cu ajutorul frici de Dumnezeu.
Dacă cunoaștem poruncile Evangheliei, și din iubire dobândim virtutea frici de Dumnezeu atunci orice efort în vederea câștigări raiului ni se va părea ușor de realizat. În acest sens Sfântul Ioan Scăraru explică foarte concis acest aspesc de care am vorbit mai sus spunând: “Precum mormolocii îi înfricoşează pe prunci, aşa şi umbrele pe cei mândri. Nu este cu putinţă ca cel ce se teme de Dumnezeu să aibă frică, dacă va zice că afară de Dumnezeu nu se teme de altul. Frica de Dumnezeu dă curaj de a birui orice frică laşă de ceva de pe pământ. Omul care crede ştie că Dumnezeu îl va apăra, sau că dacă va pierde în cele pământeşti, chiar viaţa sa, o va avea pe aceasta plină de toate bunătăţile în cer. Cel ce are frică de cele pământeşti şi nu se bizuie decât pe sine, se teme în chip real totdeauna de ele. Nici eu-l propriu, nici cele ale lumii nu-l asigură împotriva necazurilor şi nenorocirilor” iar în continuare Sfântul mai spune că: ” Cel ce s-a făcut rob Domnului nu se va teme decât numai de Stăpânul său” căci “cel ce a biruit frica lașă e vădit că și-a predat viața și sufletul lui Dumnezeu.”
Urmărind acestea putem concluziona faptul că izbăvirea de frica de moarte, de pierderea plăcerilor și a vieții senzoriale se vindecă tot prin frică, însă prin frica de Dumnezeu. Dobândirea acesti frici de Dumnezeu se relizează ușor, după cum spune și Sfântul Maxim Mărturisitorul, păzind poruncile lui Dumnezeu.
Fiind o virtute, frica de Dumnezeu este o manifestare a harului, și nu este rod al strădaniilor omenești, ci un dar a lui, care trebuie cerut prin rugăciune. Prin rugăciune omul primește curăția care-l face să simtă frica de Dumnezeu, căci atâta vreme cât este supus patimilor eu nu are numai frica de moartea biologică. Frica de Dumnezeu îl păzește pe om mai ales de patimile care îi îngreunează sufletul și-l împiedică să realizeze asemănarea cu Dumnezeu, și anume: akedia, uitarea și negrija, lipsa de curaj a sufletului și moleșeala, nesimțirea sufletului, etc.
Lucrând frica de Dumnezeu prin fapte, omult se eliberează de toate aceste patimi, se unește cu Hristos prin Tainele Biserici, și se bucură de strălucirea harului care se sălașluiște in chipul lui Dumnezeu sădit în noi la creare. Îndumnezeirea este scopul omului, și acesta se realizează în iubirea Treimică, prin lucrarea temerii de a nu-L dezamăgi pe Hristos. El și-a dat viața pentru noi din iubire, iar noi deasemenea suntem datori să ne dam viața Lui, ca împreună cu El să ne bucurăm în casa Tatălui. Și răspunzând la întrebarea dacă frica este o patimă sau o virtute, putem spune că atâta timp cât frica este izvorâtă din iubire și se raporteză la Dumnezeu nu poate sa fie patimă. Certitudinea mântuiri și ajutorul harului pot să alunge din sufletul omului orice temere străină de condiția lui, fiindcă “Creșterea frici în Dumnezeu pune început iubirii. Iar capătul desăvârșit al neprihănirii este pricină a cunoașterii lui Dumnezeu și a cuvântării de Dumnezeu”
Bibliografie:
“Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie.”
Omul, potrivit învățăturii creștine, a fost creat de Dumnezeu trup și suflet. Aceste două forme ale aceleiași existențe asigură omului, prin menirea sa, legătura cu cele două lumi, materială și spirituală. Menirea omului este de a realiza asemănarea cu Creatorul său. Această asemănare se realizează prin sinergia celor două componente ale vieții umane, trupul și sufletul. Prin suflet trupul capătă o formă de existență aparte lumii materiale și prin trup sufletul câștigă o posibilitate de manifestare aparte lumii spirituale. Dacă animalele sunt numai materie, iar îngerii numai spirit, omul însumează aceste două forme de existență într-o conlucrare menită de a crea dumnezei.
Potrivit învățăturii Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, omul are datoria și posibilitatea de a se folosi de “uneltele duhului”, adică de Sfintele Taine și de Biserică. Practica centrală a Bisericii și a fiecărui creștin în parte este rugăciunea. Dacă rugăciunea nu ar fi fost obligatorie și necesară, atunci Duhul Sfânt nu ne-ar fi spus prin gura Sfântului Prooroc David: “Bine voi cuvânta pe Domnul în toată vremea.”
Practica rugăciunii creştine îşi are începutul în Vechiul Testament, mai exact de la protopărinţii noştri. Convorbirea directă a omului cu Dumnezeu în rai constituie scopul final al rugăciunii creștine. Între creatură si Creator este necesar să existe o relație personală, iar cum în orice relație personală elementul central este dialogul, rugăciunea creștină are menirea de a realiza acest dialog. Există în cultul Bisericii nenumărate rugăciuni inspirate din necesitățile unui anumit dat istoric, însă o rugăciune anume are un loc aparte în mistica ortodoxă, și anume Rugăciunea lui Iisus sau Rugăciunea Inimii. Această rugăciune este practica centrală pe care o regăsim în curentul spritual ortodox numit isihasm, practicat de toți marii sfinți ortodocși. Cuvântul “isihasm” vine de la termenul grecesc “isihia” care înseamnă liniște, tăcere interioară. Acesta este unul dintre cele mai directe și pure căi de a atinge iluminarea sprituala, adică asemănarea cu Dumnezeu, îndumnezeirea.
Rugăciunea lui Iisus are o valoare mare pentru că după cum spune Sfântul Isaac Sirul, ea este acea cheiță cu ajutorul căreia putem pătrunde taine pe care “ochii nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și nici la inima omului nu s-au suit”, adică Rugăciunea lui Iisus poate stăpâni mintea și o poate face să se roage fără încetare. În raport cu celelalte rugăciuni din cultul ortodox, Sfântul Grigore Sinaitul spune că “Psaltirea este pentru cei care luptă pentru curățirea inimii și pentru începători în timp ce Rugăciunea lui Iisus este pentru cei ce au gustat harul dumnezeiesc, pentru sihaștrii”. Sihăstria la care se face referire trebuie înțeleasă în sensul ei larg. Un sihastru este acela care își leapădă patimile, își îngroapă mândria virtuților și se nevoiește în contemplarea rugăciunii cu toată ființa lui, adică trup și suflet.
Urmărind etapele necesare practicării acestei rugăciuni putem vedea că un rol aparte îl joacă trupul. Scopul final al acestei rugăciuni fiind îndumnezeirea, adică transfigurarea trupului și a sufletului înspre Dumnezeu, el nu se poate realiza fără grija pentru una dintre aceste două realități.
Din conviețuirea sufletului cu trupul au existat și s-au dezvoltat simțiri, sufletul fiind influențat prin ele. Prin moarte aceste simțiri se topesc odată cu trupul, însă nu dispar din suflet, deoarece ele sunt urme ale trăirii sufletului cu trupul. Prin rugăciune simțirile specifice trupului și împropriate de suflet datorită coexistenței se transfigurează și se spritualizeaza. Ele nu sunt anihilate, ci revin la rolul lor primordial, acela de a asigura o relaționare pură cu Dumnezeu.
În practicarea Rugăciunii Inimii este nevoie de o pregătire care axează deopotrivă sufletul și trupul, sufletul se nevoiește în smerenie adâncă, trupul în asceză (post, priveghere, îngenunchieri, etc.) și amândouă în fapte bune. După cum stările sufletului se prelungesc în atitudini exterioare și în mișcări trupești, tot astfel și gesturile și pozițiile trupești, dacă sunt însoțite de concentrarea gândurilor asupra lor, au o influență considerabilă asupra stării sufletului. Un suflet smerit va face trupul să îngenuncheze, dar și o îngenunchere cu gânduri de pocăință îi va provoca o stare de smerenie sufletului.
Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă în Epistola I către Tesaloniceni cap. 5, 17 să ne rugăm neîncetat. Reușita rugăciunii neîncetate este una dintre scopurile practicării Rugăciunii lui Iisus. Construcția formulei de rugăciune “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul” are două calități, și anume este lesne de memorat și poate fi spusă în gând în orice împrejurare. Ca ea să poată fi rostită neîncetat trebuie să fie împropriată în necesitățile trupului la fel ca respirația sau bătăile inimii. În acest sens practicarea ei se axează pe respirație și bătăile inimii.
În timpul rugăciunii, datorită unei practici îndelungate si statornice, omul ajunge să îmbine respirația cu rostirea. Inspirând aerul se rostește “Doamne Iisuse Hristoase fiul lui Dumnezeu”, iar expirând aerul credinciosul rostește ” miluiește-mă pe mine păcătosul”. Astfel cu fiecare inspirație se începe o nouă rugăciune, aceasta devenind neîncetată. Efectele sunt atât în plan spiritual, cât și în plan trupesc. Repetarea neîncetată a rugăciunii păzește sufletul de ispite, iar prin conștientizarea practicii pe respirație se obține un control al acesteia.
Se știe că toate organele trupului sunt într-o strânsă legătură realizând prin minte inconștient o bună funcționare a organismului. Neputința omului de a-și controla în totalitate corpul este o urmare a greșelii primordiale. Rugăciunea Inimii, pe lângă transfigurarea sufletului în trup, realizează și controlul omului asupra propriului său corp. În acest sens creștinul care datorită rugăciunii reușește să-și cunoască trupul în multitudinea și profunzimea funcționalității sale va putea să își controleze pornirile spre patimi existente datorită pervertirii.
Etapele rugăciunii nu sunt stabilite la întâmplare, ci ele urmăresc să realizeze apropierea omului de Dumnezeu și implicit a lui Dumnezeu de om. Omul devine “instrument” al lui Dumnezeu prin Sfântul Botez. Din acest moment în care noi suntem cufundați cu trupul în apă în numele Sfintei Treimi, întreaga noastră existență se conturează între “suntem” și “trebuie să fim”. Spunem că suntem, deoarece odată botezați în Hristos suntem și îmbrăcați în Hristos și cu toate acestea “trebuie să fim”, deoarece darurile și harul primit trebuiesc puse în lucrare. Treimea umană ca și chip al Sfintei Treimi sădit în om la creație și reînnoit prin Botez, trebuie să se adâncească în asemănare, rămânând în legătura dragostei divine. În momentul în care din cauza păcatelor și a patimilor omul își neglijează existența reală, își sfâșie sufletul treimic desfăcând mintea de cuvânt și de voință. Mintea în loc să fie smerită și luminată de Duhul Sfânt, devine mândră și întunecată de propriile gânduri. Cuvântul vorbit în loc să fie plin de cunoștința adevărului prin Duh se transformă într-o unealtă a patimilor. Inima în loc să fie smerită și înclinată spre jertfă din iubire devine împietrită și plină de stimă de sine.
Toate aceste trei părți ale sufletului omului date acestuia spre realizarea mântuirii nu pot fi și nu trebuie să fie despărțite, nici între ele, fiindcă astfel sufletul își pierde identitatea și nici de trup, căci astfel acesta își pierde menirea și rolul dat de Dumnezeu. Scopul principal al Rugăciuniii lui Iisus este tocmai această reunificare a omului.
Sfântul Maxim Mărturisitoul spune că: “Prefacerea acestor puteri după fire, înseamnă pentru minte să cunoască pe Dumnezeu, pentru dorință să dorească și să iubească pe Dumnezeu, iar pentru voință să împlinească Voia lui Dumnezeu, ce sfântă.” Numai în acest fel putem împlini porunca dumnezeiască “să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău și din toată puterea ta.”
Care sunt transformările survenite în trupul nostru în momentul în care rugăciunea reunifică toate aceste elemente ale sufletului? Sfântul Nichifor recomandă ca după concentrarea minții, aceasta să fie introdusă în inimă odată cu inspirația aerului care intră în plămâni. Prin împărțirea formulei de rugăciune, după cum am spus mai sus, se realizează o ordonare a trupului și implicit a pulsului inimii care este legat fizilogic de fluxul de aer. Prin practică îndelungată și conștientă aceste două “calități” ale trupului devin unelte ale sufletului.
Curățirea patimilor, care trebuie realizată pe parcursul practicii isihaste, se face conștient, căci numai astfel acestea pot să se depărteze de conștiința noastră. Purificarea se afce prin pocăință și lacrimi. Lacrimile nu sunt doar duhovnicești, nu arată doar o stare de fapt a sufletului nostru, ci sunt izvorâte din ochii trupului ca dovadă că sufletul și trupul realizează armonia primordială a omului.
Cercetările științifice demonstrează că plânsul este o formă de eliberare psihică. Omul, în momente de tensiune, plânge, prin asta eliberându-se. Strict biologic vorbind, prin lacrimi trupul eliberează o parte din substanțele chimice acumulate în organism datorită acestor tensiuni negative. Odată cu încetarea plânsului, mintea și trupul devin mult mai relaxate, căpătând o atenție sporită și o detașare benefică revigorării.
În multe culturi plânsul este considerat o rușine. În diferite perioade istorice, spre exemplu în Epoca Cavalerismului, bărbații care erau surprinși plângând erau considerați slabi, plânsul fiind considerat sinonim cu lașitatea.
Credința generală este că femeile sunt mai predispuse la această reacție decât bărbații, lucru care nu este în realitate confirmat. Psihologii spun că plânsul îi afectează în aceeași măsură pe bărbați ca și pe femei.
Lacrimile izvorâte din starea de rugăciune care se instalează în ființa practicantului sunt în egală măsură o formă de eliberare a trupului și a sufletului. Patimile omului afectează în egală măsură sufletul și trupul. Un suflet înrobit de patimi nu va putea conviețui cu un trup sănătos și puternic, la fel și un trup doborât de obiceiuri rele nu va putea fi “templu” al unui suflet plin de dragoste divină. În momentul în care creștinul reușește să își plângă nevrednicia și patimile, întreaga sa ființă se eliberează de tensiunile negative generate de patimi. Acestea încet dispar și lasă loc în suflet, datorită trupului relaxat și golit de toxine, virtutilor.
Sfântul Grigore Palama spune că: “Plânsul cu lacrimi este îmbrățișarea Părintelui Ceresc față de cei ce se întorc la pocăință.” Așadar suspinele din inimă atinse de rugăciune și mâhnirea minții conștientă de păcatele săvârșite alcătuiesc prima etapă a plânsului duhovnicesc, adică plânsul fără lacrimi.
Despre plânsul cu lacrimi pentru păcate, Sfântul Ioan Scărarul spune: “Lacrimile cele de după Botez, mai mare lucrare au decât însuși Botezul. Căci Sfântul Botez face curățire și iertarea păcatelor ce s-au făcut mai înainte de Botez, iar izvorul lacrimilor celor de după Botez le curățește și pe cele cu care ne-am întâlnit după Botez.”
Cu toate că plânsul este o reacție a trupului, nu orice lacrimă este strâns legată de trăirile sufletului. În acest sens Sfântul Ioan Scărarul arată de câte feluri sunt lacrimile.
Acestea sunt lacrimile izvorâte din transformările omului datorită rugăciunii. Acest fel de plâns cuprinde în egală măsură sufletul și trupul. Sfinții Părinți mai identifică și un alt fel de lacrimi, numite lacrimile cele mijlocii, care nici nu folosesc omului, dar nici nu osândesc. Acestea sunt lacrimile cele firești cu care plâng părinții pe copii, sau copiii pe părinți, sau prietenii, sau cineva după rudenia sa.
O a treia categorie de lacrimi sunt acele izvorâte din viclenie și patimi. Sfântul Ioan Scărarul le clasifică și pe acestea identificându-le astfel:
1. Lacrimile cele din trufie.
2. Lacrimile ce se nasc din mânie.
3. Lacrimi născute din scârbe și necazuri.
4. Lacrimi venite din pizmă și zavistie.
5. Lacrimi care vin de la duhul dezmierdării și al curviei.
6. Lacrimi care vin de la diavolul slavei deșarte.
7. Lacrimi care le aduce diavolul îmbuibării pântecelui.
Rugăciunea lui Iisus în complexitatea roadelor sale poate fi sintetizată în trei etape principale, și anume: rugăciunea orală, rugăciunea neîncetată si starea de rugăciune.
Rugăciunea orală, adică rugăciunea vorbită este începutul. Ea are temeiuri în Sfânta Scriptură: “Cu glasul meu către Domnul am strigat.”; “Aduceți Domnului roada buzelor voastre.”
Rugăciunea neîncetată sau rugăciunea minții îl păzește pe om de patimi și îl menține într-o permanentă legătură cu Dumnezeu.
Starea de rugăciune nu mai are nevoie de cuvinte, nu poate fi explicată, nu poate fi doborâtă de patimi și este menținută în ființa omului de însuși Hristos prezent în suflet.
Concluzionând aceste aspecte ale practicii Rugăciunii lui Iisus, putem vedea că ea are rolul de a-l face pe om să fie una cu Dumnezeu. În momentul în care vorbim de om ne referim la acesta în complexitatea lui, trup și suflet.
Cuvintele, respirația, pulsul inimii, lacrimile, transfigurarea sunt toate necesare și absolut prezente în drumul urmat prin rugăciune către mântuire. În acest sens trupul nu este doar un instrument al sufletului, ci se transformă în “templul Duhului Sfânt”. La fel cum focul are nevoie de combustibil ca să existe, la fel și sufletul are nevoie de trup ca să “ardă”, iar la fel cum de calitatea combustibilului depinde puterea focului, la fel și de curăția trupului depinde îndumnezeirea sufletului.
Deși în Apus mai există și astăzi practici prin care trupul este supus torturii voite, este supus mortificării pentru purificarea sufletului, aceasta nu este în concordanță cu învățaturile Bisericii. După cum spune și maxima latină “Mens sana in corpore sano” nu se poate realiza vindecarea sufletului de patimi prin îmbolnăvirea voită a trupului, pentru că precum durerile sufletului afectează trupul, la fel și durerile trupului slăbesc sufletul. Nevoința trupului realizată prin Rugăciunea lui Iisus nu este una dureroasă, ci este una mimată de dorința omului de transfigurare si unire în Hristos.
Tainele Bisericii sunt date omului spre folosința trupului și a sufletului, spre realizarea și menținerea armoniei, spre obișnuința cu viața viitoare în care sufletul și trupul sunt transfigurate în și prin Dumnezeu. Depinde de ficare din noi în parte în ce măsură ni le asumăm, în ce măsură ni-L asuăm pe Hristos. Rigaciunea este atât primul pas cât și modalitatea de realizare a finalității. De realizare a apropierii în și de Dumnezeu pentru mântuirea noastră.
BIBLIOGRAFIE
Sfânta Liturghie este pentru creștini rugăciunea suprema. Este cel mai pur act al iubirii Lui Dumnezeu manifestat în lumea creată. Din această simfonie de iubire și har fiecare membru al lumii văzute și a lumii nevăzute primește calitatea de “cetățean al raiului”, cum se cântă în canonul slujbei de înmormântare, și mai mult primește investirea de fiul al Lui Dumnezeu, prin jertfa Fiului.
Referitor la intrarea și participarea credincioșilor la Sfânta Liturghie, Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată cum în Biserică sunt chemați și îndreptați toți cei care doresc cât de puțin îndreptarea: “Căci intrarea în biserică nu arată numai întoarcerea necredincioşilor la adevăratul şi singurul Dumnezeu, ci şi îndreptarea prin pocăinţă a fiecăruia dintre noi care credem, dar nesocotim poruncile Domnului printr-un trai neînfrânat şi o viaţă necuviincioasă. Fiindcă orice om, fie ucigaş, fie desfrânat, fie hoţ, fie mândru, fie trufaş, fie ocărâtor, fie lacom, fie iubitor de argint, fie bârfitor, fie ţinător minte de rău, fie mânat uşor spre irascibilitate şi furie, fie defăimător, fie vorbitor de rău, fie şoptitor, fie uşor purtat spre invidie, fie beţiv şi simplu spus, ca să nu lungesc cuvântul, pomenind toate felurile de rău, oricine care, ţinut fiind de o răutate oarecare, atunci când încetează de bună-voie de a se mai lăsa stăpânit de ea în modul lui de viaţă şi de a o mai lucra cu intenţie şi îşi schimbă viaţa spre mai bine, alegând virtutea în locul răutăţii, despre unul ca acesta să se socotească şi să se spună că intră la modul propriu şi cu adevărat împreună cu Hristos, Dumnezeul şi Arhiereul, în virtute, înţeleasă în mod figurat ca o biserică”
Această intrare nu este numai una fizica. Nu este o simpla pătrundere într-un spațiu oarecare. Este o intrare, cu alai, în rugăciune, în Casa Tatălui. Posibilitatea acestei oportunități de a intra la Cina Domnului se datorează “hainei de nuntă” pe care am primit-o la Taina Sfântului Botez. Hristos ne-a îmbrăcat în haină luminoasă și mai mult decât aceasta “omul se cufundă în apa Botezului ca o materie fără înfăţişare şi fără formă şi iese afară purtând forma frumoasă a lui Hristos”.
Prin această formă a lui Hristos imprimată în noi Tatăl ne recunoaște ca fii ai Lui și ne permite să săvârșim Jertfa de Mulțumire. Această oportunitate pe care a primit-o omul de a săvârși Sfânta Liturghie nu este dobândită în virtutea calităților sau aportului pe care omul l-ar fi avut la realizarea comuniunii cu Tatăl. Din contră acest drept L-a câștigat Hristos prin jertfa Sa de pe Cruce.
Euharistia “nu este atât pentru viața reînnoită de pe pământ, după asemănarea vieții de pe pământ a lui Hristos, ci mai ales pentru viața de veci.” Această perspectivă a Euharistiei spre Împărăția lui Dumnezeu nu trebuie făcută oricum. Chiar Sfântul Apostol Pavel ne spune că “oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind trupul Domnului.”
Vrednicia se cere de la noi în virtutea faptului că ceea ce se săvârşeşte nu ne aparţine. Totul este un dar: “Dumnezeu ne dă în dar toate cele sfinte, fără ca noi să-i dăm nimic în schimb, totuși, El ne cere neapărat să ne facem vrednici de a le primi și a le păstra, caci nu face parte de sfințire decât celor ce s-au pregătit în felul acesta. Așa se cuvine să primim botezul și ungerea cu sfântul mir, așa să gustăm din ospățul înfricoșatei Cine. Acest lucru l-a arătat Domnul în pilda semănătorului, când a spus: “Ieșit-a semănătorul” nu ca să are țarina, ci ca să “semene“, dându-ne să înțelegem că arătura și toată pregătirea trebuie făcute mai dinainte. Se cuvine deci ca, la primirea Sfintelor Taine, să ne înfățișăm pregătiți și cu vrednicie.”
Urmărind Mistagogia Sfântului Maxim Mărturisitorul vedem că vrednicia împărtășiri cu Hristos o dă un singur lucru, și anume calitatea de creștin. În capitolul 15 din aceeași lucrare Sfântu Maxim face o diferență clară între catehumenii concediați înainte de Simbolul de credință și cei rămași pentru Sfintele Taine. Sfântul Maxim îi numește pe aceștia “vrednici de lumea inteligibilă”, adică de comuniunea supremă în Taina Euharistiei. Această concepție vine oarecum în contradicție cu “criza euharistică” de care se vorbește în ultima vreme în rândul teologilor ortodocși, și care a făcut să se contureze o nouă viziune asupra vredniciei creștinilor potrivit cu Sfânta Euharistie.
Pr. Alexander Schmemann în “Euharistia – Taina Împărăției” evidențiază faptul că Împărtășirea în Biserică era nu numai actul central dar și modalitatea de “unire a minților în Logos/Rațiune”, iar acest lucru se realiza în virtutea faptului că erau creștini. Aveau “haină de nuntă”, primită la Sfântul Botez și desăvârșită, continuu în Hristos prin Hristos și de Hristos. Astfel vrednicia împărtășirii cu Hristos trebuie să o dea tocmai Hristos prezent în chip real în creștini, la fel cu Sfântul Apostol Pavel spunea în Epistola către Galateni în capitolul 2 versetul 20: “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.”
Sfânta Liturghie este locul de întâlnire al nostru în Hristos și cu Hristos, de la început și până la sfârșit, de la proscomidie și până la împărtășirea credincioșilor cu Trupul și Sângele Domnului, ca și prin întreaga ambianță în care se desfășoară ea în Biserică.
Însușii locul desfășurări Liturghie este unul special. Spațiul Bisericii este mai mult decât un simplu spațiu teocosmic de comuniune a omului cu Dumnezeu. Este chiar împărăția lui Hristos reală. Este spațiul teo-cosmic prin axcelență, desăvârșit de Sângele Jertfei fără de sânge. “Sfânta Biserică poartă chipul [întipărirea] și icoana lui Dumnezeu, ca una care are prin imitație și întipărirea aceeași lucrare cu El.”
Cum trebuie să ne raportăm noi ca și creștini la euharistie? De ce catolicii celebrează ostia ca și pe o icoană iar în cultul nostru acest lucru este ignorat? Nu este euharistia trupul real al lui Hristos? Prezența euharistic, nefiind din rândul celor văzute este o prezență mistică, fără chip. Căci ceea ce se vede, pâine și vinul, după prefacere, devin pur și simplu identice cu Trupul înviat, ceresc al lui Hristos, fără să se opereze, însă, ceva și în planul văzut. De aceea Euharistia nu poate servi nicidecum ca icoană, deoarece este numai “Cina Domnului”, care trebuie consumată și nu contemplată.
Despre cum se realizează comuniunea reală a omului cu Hristos în euharistie ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul în Mistagogia, când face o distincție clară între simbol și realitate. Euharistia este unificarea prin iluminare, dar instrumentalitatea ei are, în esență, un caracter demonstrativ. Este realizarea realității euharistice comunitare prin simbolurile Liturgice. Referitor la aceste simboluri liturgice sau momente Mistagogia identifică 11 părți.
“Prin întâia intrare <harul> aduce [face] lepădarea necredinţei, sporirea credinţei, micşorarea răutăţii, sporirea virtuţii, ştergerea neştiinţei, adăugirea cunoaşterii.” (Mistagogia, 704B)
“Prin auzirea cuvintelor dumnezeieşti harul aduce [face] deprinderile şi dispoziţiile fixe şi nemutabile ale celor spuse, zic, adică ale credinţei, virtuţii şi cunoaşterii. Prin dumnezeieştile cântări de după acestea el aduce [face] consimţământul de bunăvoie al sufletului spre virtuţi precum plăcerea şi îndulcirea minţii ce se fac în el prin acesta“( Mistagogia, 704B).
“Prin sfinţita citire a Sfintei Evanghelii aduce [face] sfârşitul cugetului pământesc, ca şi al lumii sensibile.” (Mistagogia, 704B)
“Prin închiderea uşilor de după acestea face trecerea şi mutarea sufletului prin dispoziţia sa lăuntrică de la această lume stricăcioasă la lumea inteligibilă, prin care închizând simţirile ca pe nişte uşi le face curate de idolii păcatului. “( Mistagogia, 704B).
“Prin intrarea Sfintelor Taine aduce [face] învăţătura şi cunoaşterea mai desăvârşită, mai tainică şi nouă cu privire la iconomia lui Dumnezeu faţă de noi”( Mistagogia, 704C).
“Prin sărutarea dumnezeiască aduce [face] armonia în cuget, în voinţă şi în iubire a tuturor faţă de toţi şi a fiecăruia faţă de sine însuşi mai întâi şi faţă de Dumnezeu.” (Mistagogia, 704C).
“Prin mărturisirea simbolului de credinţă aduce [face] mulţumirea cuvenită pentru modurile paradoxale ale mântuirii noastre”( Mistagogia, 704C).
“Prin Trisaghion aduce [face] unirea şi egalitatea de cinstire cu sfinţii îngeri şi neîncetata vigoare simfonică a doxologiei sfinţitoare a lui Dumnezeu.”( Mistagogia, 704C).
“Prin rugăciunea prin care ne învrednicim să numim pe Dumnezeu “Tată” aduce [face] preaadevărata înfiere în harul Duhului Sfânt.” (Mistagogia, 704D).
“Prin “Unul Sfânt” şi cele următoare aduce [face] harul unificator şi intimitatea cu Dumnezeu Însuşi.” (Mistagogia, 704D).
“Iar prin sfânta împărtăşire a preacuratelor şi de viaţă făcătoare Taine aduce [face] comuniunea şi identitatea potrivit participării primită prin asemănare cu El, prin care omul se învredniceşte să se facă din om dumnezeu”. (Mistagogia, 704D).
Concluzii
Liturghia este o mișcare actualizată a Bisericii spre Dumnezeu și dacă această mișcare este proprie deopotrivă cosmosului și omului, ar trebuii ca Liturghia din Biserică să fie o imagine din cosmos și din om. Sfântul Maxim vorbind despre Liturghia din Biserică, no mai prezintă direct și pe aceasta ca o imagine a unei liturghii cosmice. Ea este relevată ca o realitate implicită și firească a liturghiei desfășurate în interiorul fiecăruia. Ea ne transformă, de metamorfozează însă ne face la fel. La fel cu Hristos. Această asemănare, identificare, a noastră cu Hristos ne face să ne recunoaștem și între noi. Recunoașterea acesta nu se face însă pe baza identității noastre personale ci a identității noastre în Hristos, pe care în primim în chip real prin Taina Euharistiei. Astfel întreaga noastră identitate se conturează și se definește numai în raport cu Hristos, și numai în contextul Sfintei Liturghii.
Bibliografie:
